Lilia Strîmbanu











{Iunie 30, 2014}   Două umbre
Străine două umbre
Pe drum s-au întîlnit
Una mergea să fure,
Alta la spovedit.

Și prima de uimire
Pe-adoua a-ntrebat
Ce-așteaptă de la preot

Ce vrea să-i fie iertat.

A doua îi răspunse
Cu chipul aplecat
Că ani pierduți în urmă
Comise un păcat.

Și parcă nu crezuse

Să fie-adevărat
Dar acum recunoaște
E vorba de… furat.

Și cum nu avea minte
Nici inimă, nici teamă,
Gîndise ea că nimeni
Nici nu o să-și dea seama.

Dar timpul toate-arată
N-dovezi, în fapte seci,

Ce-am fi uitat odată
Și-am fi-ngropat pe veci.
oameni-umbra
Anunțuri


{Iunie 29, 2014}   Dor de casă

Doru-n valuri malul îi lovește,
Marea-n spuma lui se contopește,
El turbat în alge se-ncîlcește
Și din nou pe țărm se-arunc-orbește.

E un sentiment nedefinit
Chiar de sensu-i pare explicit.
Cine poate ști cu-adevărat
Ce dor din senin l-a apucat,

Ce îl macină de se-ofilește,
Cu păcate dulci îl ispitește,
Apoi iar cu patimă robustă
Mintea i-o întunecă, i-o-ngustă.

Îl atrage în abisuri negre,
De nimic nu știe, nici nu vede,
De nu-i pasă, nici din ochi clipește
De gîndire trează-l jefuiește.

El pierdut refuză să mai lupte,
Rațiunea să o mai asculte,
Ea care părtașă cu răbdarea,
I-ar fi dăruit poate salvarea.

dor



{Iunie 28, 2014}   Strigăt de tăcere

Cînd tăcerea fulgeră-n tot cerul,
Cînd străbate pînă și misterul,
Tace-voi de vremuri încruntată
De minuni ce nu au fost vreodată.

Tace-voi strigînd la-a ta tăcere
Provocată poate de durere,
De umile zile depănate
În povești și bancuri adunate.

Negre, grijile pe ochi pecetluite,
Și pe mîinile-ți de ani muncite,
Spatele și el încovoiat
De acel destin neobrăzat.

Care în tăcere-a fost făcut
Care pîn-la moarte a durut,
Dar și după, pe cealaltă lume
Cine știe-acum de ce anume.

Toți se-ascund de jale printre glume,
Numai una te cheamă pe nume,
Numai ea te strigă cu putere,
Însă nu o face din plăcere
Copleșită-n prag de disperare
Că iubirea-i în tăcere moare.
srigat



{Iunie 27, 2014}   Dușman mi-e tăcerea

Dușman mi-e tăcerea
Și eu ei vrăjmaș.
În luptă pe moarte
Năimit-am arcaș

Să-i spulbere scutul
Călit în priviri,
Să-i macine firea
Cu tot cu trăiri.

S-o facă să strige,
Să cheme-ajutor,
În rugă să-mi ceară
Să nu o omor.

Și eu glorioasă,
Pe-o zi să o iert,
Să-i dau răsuflare,
Să nu o mai cert.

Iar ea umilită,
Să tacă-n priviri
Gîndind tot la mine
Și-a’mele porniri.

Să-mi spună pe nume,
Provoace-mi fiori
Uitată de lume
Pe cîmpuri de flori!

tacerea



Ieșind afară-n plină vară

Am înghețat, parcă-ar fi iarnă,

Vîntul puternic m-a cuprins.

Brutal m-a strîns în brațe…strîns.

El părul mi l-a răvășit

Mi l-a-ncîlcit, mi la zburlit,

Și m-a făcut să tremur toată,

Să creadă că-s înamorată.

De parc-ar fi fost prima dată,

M-a îmblînzit pe loc, dar iată,

Un maxi-taxi a venit

Și m-a scăpat de-acel vrăjit,

Puternic și sălbatic…vînt.

vint



et cetera