Lilia Strîmbanu











Razele pictează-n aer umbre,
După care stau destine sumbre,
Viețile sunt colorate-n zebre,
Ferb ca în cotlon mănunchi de febre.

Ne mișcăm ca zombi fără zile,
Mai gîndim, dar cu gînduri tiptile.
Noi eroi sau ființe fragile?
Mai degrabă-n Spania gherile.

Ne blocăm dacă pornim idile,
Nu mai suntem oameni, ci fosile.
Pierdem urma printre mii de file
De istorii triste și umile.

Noaptea-i luminată de lanterne,
Ce ascund de fapt taine eterne,
Ziua adevăruri nu discerne
Peste ele-un strat de praf așterne.

Și-amintiri uitate-în trecuturi,
Fericiri pierdute în tumulturi,
Oameni ce trăiesc de ani alături,
Astăzi dorm sub diferite pături.
iros



Noapte ești tu?
Poate da poate nu,
Poate sunt zi
Ori amurg ori ce-o fi.

Te voi iubi,
Dar tu mă vei iubi?
Mă voi gîndi,
Iar apoi răzgîndi.

Te voi lăsa
Doar în dragostea ta.
Mă vei trăda?
Oare chiar vei putea?

Nu spune da
Și voi fi doar a ta.
Mă vei blama?
Tu sau eu victima?

Doar ei doi el și ea,
Reînvie iubirea
Și ucid despărțiea?
E prea grea întrebarea.
noi doi



{Iulie 22, 2014}   … pierdută în neant

Un ghem de nervi ești în această clipă
Și tot ce mișcă enervează și irită,
Te dă-n călduri de parc-ar fi o gripă,
Te roade chiar mai rău ca o artrită.

Și orice hotărîre e subită
Și nu accepți mai mult să fii iubită,
Te-ntorci și pleci în nicăieri grăbită
Și globu-l cade brusc de pe orbită.

O dragoste din cioburi zămislită,
Cu-o singură privire-i nimicită,
Cu un cuvînt pe veci e omorîtă
Și-n taină plîngi amar, căci ești zdrobită.

O dragoste ce e în gri vopsită
Și-n lipsă de emoții fals cioplită,
E ca avere-an van agonisită
Și pe nimicuri multe cheltuită.

Te simți precum ai fi fost jefuită,
În dragoste ironic răstignită,
Numai să nu-l întrebi pe Domnul copleșită,
De ce ți-a dat așa soartă cumplită.

Cel mai ușor e să te dai bătută,
Căci nimeni nu te-ascultă, nici ajută,
Pe coardele din suflet cînt-o alăută,
Despre-o iubire în neant pierdută.
neant



{Iulie 20, 2014}   Dezamăgire

Ce e dezamăgire-n alt cuvînt?
E visul spulberat de un săbatic vînt,
E ceea ce nici nu-ți trecea prin gînd,
Că te va face să adormi plîngînd.

Să vrei aevea să dispari pe veci,
Și ochii-ți rătăciți, pustii și reci,
Iar vorba e-n cuvinte dure, seci.
Nici sensurile nu le mai diseci.

Nici pe ce lume ești nu înțelegi,
Prin gînduri fără noimă tot alergi,
Încerci fără succes și nu te reculegi,
Ce-a fost legat cîndva nu mai dezlegi

Te treci, te ofilești, renunți ușor,
Și orice om îți pare agresor,
Te ia pe neașteptate un puternic dor,
Iar zîmbetul pe buze e numai un decor.

Nu, nu, nu spune: vreau să mor,
Nu transforma viața-n abator,
Căci poate-acum îți pare-atrăgător,
Dar e de fapt un mit amăgitor.

Un drum ce duce doar în nicăieri,
Ce te-a blocat și azi și ieri și alaltăieri,
Și te-a făcut din nou și iar să speri,
Renunță, căci oricum nu vei primi ce ceri!
deza



E omenește să greșești,
Dar trebuie să-ți ceri iertare,
Căci oare chiar nu știi tu oare,
Că-a ta greșeală rău îl doare?

Lasă mîndria și-alte vicii
Mai uită-o zi și de capricii,
Nu aștepta să dea uitării,
Nu-acesta e prețul iertării,

Nu-l duce-n lumea disperării,
Nu-l fă captiv capitulării.
Nu obliga omul s-aleagă,
Să fie demn sau să te ierte,
Mai bine dac-o să te certe,
Înseamnă că îi mai ești dragă.

Și că iubește, chiar de tace,
Vor spune unii: n-ai ce face,
Chiar nu vezi cum de ațe trage?
Și planuri dubioase coace,

Dar cucerit de-a ta iubire,
Te va sorbi doar din privire
Și va răspunde: fiți pe pace,
Căci tot ea mrejele desface
… …………………………….
E de mirare cum noi singuri,
Ne facem viața tristă, rea,
O transformăm în multe iaduri
Și-apoi ne plîngem „soarta-i grea”.
iertare



et cetera