Lilia Strîmbanu











Noapte ești tu?
Poate da poate nu,
Poate sunt zi
Ori amurg ori ce-o fi.

Te voi iubi,
Dar tu mă vei iubi?
Mă voi gîndi,
Iar apoi răzgîndi.

Te voi lăsa
Doar în dragostea ta.
Mă vei trăda?
Oare chiar vei putea?

Nu spune da
Și voi fi doar a ta.
Mă vei blama?
Tu sau eu victima?

Doar ei doi el și ea,
Reînvie iubirea
Și ucid despărțiea?
E prea grea întrebarea.
noi doi



E omenește să greșești,
Dar trebuie să-ți ceri iertare,
Căci oare chiar nu știi tu oare,
Că-a ta greșeală rău îl doare?

Lasă mîndria și-alte vicii
Mai uită-o zi și de capricii,
Nu aștepta să dea uitării,
Nu-acesta e prețul iertării,

Nu-l duce-n lumea disperării,
Nu-l fă captiv capitulării.
Nu obliga omul s-aleagă,
Să fie demn sau să te ierte,
Mai bine dac-o să te certe,
Înseamnă că îi mai ești dragă.

Și că iubește, chiar de tace,
Vor spune unii: n-ai ce face,
Chiar nu vezi cum de ațe trage?
Și planuri dubioase coace,

Dar cucerit de-a ta iubire,
Te va sorbi doar din privire
Și va răspunde: fiți pe pace,
Căci tot ea mrejele desface
… …………………………….
E de mirare cum noi singuri,
Ne facem viața tristă, rea,
O transformăm în multe iaduri
Și-apoi ne plîngem „soarta-i grea”.
iertare



et cetera