Lilia Strîmbanu











{Iunie 30, 2014}   Două umbre
Străine două umbre
Pe drum s-au întîlnit
Una mergea să fure,
Alta la spovedit.

Și prima de uimire
Pe-adoua a-ntrebat
Ce-așteaptă de la preot

Ce vrea să-i fie iertat.

A doua îi răspunse
Cu chipul aplecat
Că ani pierduți în urmă
Comise un păcat.

Și parcă nu crezuse

Să fie-adevărat
Dar acum recunoaște
E vorba de… furat.

Și cum nu avea minte
Nici inimă, nici teamă,
Gîndise ea că nimeni
Nici nu o să-și dea seama.

Dar timpul toate-arată
N-dovezi, în fapte seci,

Ce-am fi uitat odată
Și-am fi-ngropat pe veci.
oameni-umbra


{Iunie 29, 2014}   Dor de casă

Doru-n valuri malul îi lovește,
Marea-n spuma lui se contopește,
El turbat în alge se-ncîlcește
Și din nou pe țărm se-arunc-orbește.

E un sentiment nedefinit
Chiar de sensu-i pare explicit.
Cine poate ști cu-adevărat
Ce dor din senin l-a apucat,

Ce îl macină de se-ofilește,
Cu păcate dulci îl ispitește,
Apoi iar cu patimă robustă
Mintea i-o întunecă, i-o-ngustă.

Îl atrage în abisuri negre,
De nimic nu știe, nici nu vede,
De nu-i pasă, nici din ochi clipește
De gîndire trează-l jefuiește.

El pierdut refuză să mai lupte,
Rațiunea să o mai asculte,
Ea care părtașă cu răbdarea,
I-ar fi dăruit poate salvarea.

dor



et cetera